Cum încep prieteniile

Nu am cum să ştiu cum se împrietensc oamenii normali, eu nu am trecut prin asta; pot doar să visez că este un proces drăguț care implică un schimb de amabilități şi politețuri. Eu pe de altă parte m-am folosit de sarcasm, umor şi puțină carismă că să îi conving pe prietenii mei să îmi fie…prieteni. Din motive evidente de…securitate, o să folosim nume de cod (plus că sună mai şmecher aşa).

O zi plictisitoare de clasa a noua şi o profesoară de desen a cărei unică pretenție era să, ei bine, desenăm. Ca să explic starea mea de atunci, gândiți-vă că talentul este Marte şi eu sunt marginea universului, pe scurt, s-au inventat axiome în matematică despre cât de paralelă sunt eu cu desenul.

În acea oră s-a nimerit să mă mut din bancă şi să stau în fața a două fete cu care, recunosc nu prea vorbisem până atunci (nota bene: viața lor a fost plictisitoare înainte să mă întânlească) . Tema era să desenăm coperta unei cărți, deloc interesant, dar măcar nu era ceva complicat. Coloram eu pe-acolo o coală sperând să scap ieftin şi să îi zic că e din colecția Adevărul când aud din spate :

Pot să îi desenez o cruce şi să o numesc Biblie.

Pe moment gluma mi s-a părut foarte bună aşa că am dus mâna în spate şi am zis:

Cine a zis faza cu Biblia să bată aici! Foarte tare!

Aşa le-am cunoscut eu pe Pisi şi Oiță. Am mai vorbit în acea oră de desen şi am ajuns la concluzia că în timp ce Pisi putea să deseneze un om cu mâini adevărate în loc de bețe, Oiță era la fel ca mine şi considera desenul o limbă străină. Nu ştiu ce au crezut în acel moment despre mine, cert este că de îndată ce am aflat că Pisi desenează am tot rugat-o să îmi facă desene. Aveam şi eu piticii mei pe creier şi tot rugându-mă de ea şi stând în fața ei şi a Oiței am ajuns să vorbim mai mult.

Acum, eu nu ştiu cu ce le-am impresionat mai mult; cu personalitatea mea încântătoare sai atunci când m-am pus în genuchi fiindcă Pisi nu mai voia să facă desene pentru mine.

În orice caz, contează că acum suntem prietene, asta înseamnă că ele nu mai pot da înapoi, a expirat timpul.

Nu pot să nu vorbesc şi de Miau, minunata mea colegă de bancă. Atunci când ne-am pus amândouă în bancă am realizat că avem lucruri în comun. Două mai exact. În rest…suntem total opuse. Dar asta e bine într-o prietenie. De ce să stai cu cineva care e identic cu tine, asta îmi aminteşte de o melodie de la Phineas şi Ferb “Mi-am găsit cel mai bun amic şi sunt eu…”

Eu şi Maiu suntem foarte diferite în sensul că eu şi sunt aia nebună, cu gura mare, sarcastică şi amuzantă, iar ea e…ei bine…convențională. Dar pentru asta o iubesc.

Ca să fac un fel de concluzie, Pisi, Miau şi Oiță sunt cele mai bune prietene ale mele şi nu ştiu cum aş fi supraviețuit liceului fără ele. Dar nu aş fi eu dacă nu aş spune că viețilele lor ar fi fost anoste, posace şi foarte plictisitoare fără mine, desigur, nu ar fi avut un dosar plin cu momente jenante, dar cui îi trebuie o viață anostă în care nu te faci (pe tine sau pe alții) de râs?

De ce ne place manele

De când mă ştiu am urât manele pentru că şi atunci când versurile sunt despre bani şi faimă, melodia mi se pare oarecum de jale…adica mult lălăită şi la ani lumină de ce înseamnă muzica pentru mine. Aşadar, am adunat aici cinci motive pentru care, într-un moment din viața asculți manele şi îți place.

1) Manele=veață

Nimeni nu îşi mai serbează ziua de naştere acasă cu câțiva prieteni. Nu. Aniversările sunt de la level nuntă în sus; mâncare, forografi, muzică, dar mai ales muzica. Vechea metodă cu laptopul şi playlist-ul nu mai e cool, acum avem toți DJ. Toate bune şi frumoase dar când ai ureche muzicală yok, sau mai rău, două picioare stângi, nu îți vine să te arunci pe ringul de dans, mai ales dacă cea mai bună mişcare poate fi uşor confundată cu o criză de epilepsie. Atunci salvarea vine de unde te aştepți mai puțin – manele. Toată lumea dansează pe manele fiindcă sunt atât de ritmate şi fără sens încât nimeni nu ştie clar cum se dansează pe ele. Ba mai mult, nimănui nu îi pasă cât de ridicol eşti pentru că acum serios… cine dansează ca lumea pe manele?

2) Duşmani şi valoare

Acestea sunt subiectele a 99% din manele şi recunosc, cineva trebuie să îi dea lui Salam ( sau oricărui alt manelist un premiu) . Melodiile lor sunt foarte versatile: despre duşmani, despre lipsa lor, despre moartea lor, în cinstea lor etc. Mă întreb cum ar fi fost câtecele de luptă dacă existau manele în Evul Mediu? În fine, cert este că manelele sunt ilogice oricum i-ai spune, cred că este regula de aur pentru un hit ca versurile să nu aibă legătură între ele. Dar atunci când eşti cu grupul tău de prieteni, vă simțiți bine, sunteți fericiți, manelele parcă au altă însemnătate. Nu mai sunt doar o formă modernă de poluare fonică. Nu. Ele devin un imn.

3) Oportunități

Asta e un pic răutăcios, dar merge şi aşa. De câte ori nu ați avut un profesor plictisitor sau ciudat? Să faci farse este un fel de must al vieții de elev şi manelele sunt ceva clasic. Nu e nimic mai amuzant decât să sune un telefon în oră, la ton de apel să fie o manea şi profesorul să se uite confuz prin clasă fără să ştie de unde vine acel sunet enervant. Ca să nu mai zic că există manele pentru orice situație, încă nu stiu de ce nu compune un manelist o melodie cu formule de trigonometrie, sunt sigură că ar cânta non-stop în ora de mate.

4) Gloată

După ultimul recensământ populația României a scăzut considerabil. Din păcate nu pleacă cine trebuie. Păstrăm pătura de jos şi valorile țării pleacă în Marea Britanie. Cu atât de mulți adepți ai manelelor e greu să nu le asculți şi cel mai rău, să le memorezi. Dacă ai, aşa cum se zice în popor, mintea scurtă, bucură-te! Pentru că nu e nimic mai oribil decât să realizezi că ştii o manea fiindcă vecinul a ascultat toată dimineața muzică.

5)….

Sigur există şi un al cincilea motiv, dar nu îmi vine mie în minte. Poate e vorba de anturaj, poate manelele este de fapt muzică adevărată şi eu nu ştiu încă asta. Cel mai probabil judec prea aspru acest gen şi oamenii ce-i sunt adepți. La finalul zilei eu citesc o carte şi nu mă ales cu nimic, pe când un manelist compune o piesă pe negativul de la Podul de piatră se dărâma şi primeşte sute de leii. Acum, eu nu mai ştiu cine e prostul aici?

Să luăm bacul (de la Zimnicea)

Pe parcursul liceului este inevitabil să nu auzi cel puțin de doua ori pe săptămână asta îți trebuie la bac, scuze că întreb, dar bacul…la ce-mi trebuie?. Nu vreau să fiu 100% un hater şi recunosc că e şi el important la ceva; ai nevoie de o diplomă ca să intri la facultate. Oare de ce cred că dacă facultățile ar accepta şi elevi care nu au bacul dat (sau luat) nimeni nu s-ar mai obosi cu acest examen? A da…pentru că am dreptate!

Dacă facultatea la care vrei să mergi nu are materie comună cu cei dai la bac, sunt 70% şanse să uiți tot ce ai învățat în momentul în care ai ieşit din sala de examen. Ce bine că nişte oameni deştepți şi cu prea mult timp liber (din America mai mult ca sigur) au făcut un studiu şi au demonstrat că mintea noastră elimină informațiile pe care le considera nefolositoare (mergând pe logica asta ar trebui să ne gândim de două ori atunci când uităm numele sau fața unei persoane, dar asta e o topică pentru altă dată). E trist, nu? Aici nu mă refer la cele 3 până la 6 luni de învățat pentru bac, mă refer la toată cicăleala primită de la părinți şi profi. Până la urmă părinții au dreptatea lor, vom fi mereu progeniturile lor, e normal să îşi facă griji pentru cât timp mai trebuie să ne întrețină şi să ne hrănească. Dar profesorii…?

Acum sincer, profesorii sunt cei mai tari. Oricând te simt că nu ai învățat îți spun pe un ton jumătate amenințător şi jumătate superior Vezi că  e pentru bac, ar trebui să fi ştiut asta deja şi nu, nu contează dacă eşti clasa a 9 a, sau a 8 a…sau a 3 a … bacul este important. Din nou, apare întrebarea de ce. Profesorilor le mai place să o bage pe-aia cum că bacalaureatul este examenul maturității… da’ de unde? De când integralele, Mihai Eminescu sau revoluția de la ’48 spun statului român dacă sunt eu sau nu în stare să iau singură decizii?

Dacă vrem ca bacalaureatul să fie într-adevăr un examen al maturității avem nevoie de întrebări mai bune decât AB=4, AC=3, BC=5, aflați aria (sunt numere pitagoreice, dacă te-ai prins de asta înseamnă, după standardele liceului, că eşti pregătit să le plăteşti profilor tăi pensia).

Poate sunt eu mai nebună, dar dacă am vrut cu adevărat un examen al maturității care să relfecte gândirea şi experiența de viață ar fi trebuit să sune astfel

Doreşti sa urmezi o facultate?

Te-ai gândit ce vrei să faci în viață?

Şcoala ți-a deschis orizonturile? Te-a făcut mai curios?

Ai reuşit se legi prietenii?

Doreşti să ai o carieră?

Ce părere ai de alegerile făcute până acum?

Intenționezi să îți întemeiezi o familie pe viitor?

Da ştiu, poate părea cel mai creepy chestionar din lume, dar sperând că după 12 ani de şcoală mai avem puțină minte şi puțin suflet rămas, nu ar fi mai relevant ca ele să determine dacă am reuşit să depăşim sau nu pragul copilăriei.

Mă îndoiesc că un astfel de examen va exista vreodată şi am impresia ca dacă ar exista cineva ar striga I volunteer!.

Omenirea nu e pregătită pentru o societate în care celor de sus le pasă cu adevărat de tânăra generație şi poate e mai bine aşa. În final elevii iau bacul şi profii câştigă bine din pregătiri. Happy end până la admitere…

Cuvinte despre cuvinte

Toată lumea are un blog, lucru inevitabil pentru că toată lumea are ceva de spus, iar în timpul nostru internetul este echivalentul unui megafon.

Apare întrebarea cea mare pusă de hateri : chiar trebuie să aveți toți un blog? . Ei bine, de ce nu? Din câte îmi amintesc internet are toată lumea şi să citeşti (chiar dacă unii nu mă vor crede) nu este un efort intelectual atât de mare. Dacă nu toți au ceva bun de spus, asta e partea a doua.

Până la urmă îmi încerc şi eu norocul, că bine a spus-o Emelie Sande

You’ve got the words to change a nation
But you’re biting your tongue
You’ve spent a life time stuck in silence
Afraid you’ll say something wrong
If no one ever hears it how we gonna learn your song?

Despre preteni

Nu am întânlit până acum un veritabil forever alone, un singuratic făra absolut niciun prieten. Bineînțeles, am văzut o groază care ar merita asta, dar, suprinzător, nimeni nu e în totalitate singur. Cred că e în natura umană, un fel de instinct care îți spune că berea e mai bună când o împarți cu prieteni.

Dar, dacă aveți minima experiență de viață…sau facebook… ştiți prea bine că prieteni pot deveni foarte uşor persoane demne de disperț. De la veşnicul înjunghiat pe la spate până la de ce i-ai dat like la poză?, Dumnezeu să îi binecuvânteze că prietenii sunt foarte importanți. Contează cum îi alegi, contează chiar foarte mult. Fiindcă odată ce îi ai, apare un instinci de posesiune şi îi iubeşti cum îşi iubea Ion pământul. Doar că trebuie sa fii atent să nu mori lovit cu o sapă din cauza lor. Cine ştie? În ziua de azi se poate întâmpla orice.

Eu cu nenumărații mei prieteni…glumesc! Am doar cinci prieteni, dar mie îmi sunt suficenți. Am ajuns la concluzia că ceea ce contează cu adevărat este ca tu şi amicii tăi să fiți pe aceiaşi lungime de undă.

Astfel, e ideal să găseşti nişte persoane cu care poți vorbi orice; să schimbi subiectul de la societate la religie, de la linguri la păianjeni, de la soare la lună, fără să ți se pară ceva ciudat. Dar mai presus de toate este râsul. Dacă prietenii tăi nu te fac să râzi şi în momentele cele mai grele în care ajungi să le spui Nu mă mai faceți să râd, vreau să fiu tristă ceva , undeva este foarte greşit.

Dacă ai ajuns până la final şi ce am zis eu aici nu e ceva nou şi deja ai nişte prieteni minunați şi nu ai aflat nimic nou…ei bine, poți oricând să foloseşti ce am scris eu într-un subiect doi la examenul de bac daca îți pică subiect despre prietenie 😀.