Cum încep prieteniile

Nu am cum să ştiu cum se împrietensc oamenii normali, eu nu am trecut prin asta; pot doar să visez că este un proces drăguț care implică un schimb de amabilități şi politețuri. Eu pe de altă parte m-am folosit de sarcasm, umor şi puțină carismă că să îi conving pe prietenii mei să îmi fie…prieteni. Din motive evidente de…securitate, o să folosim nume de cod (plus că sună mai şmecher aşa).

O zi plictisitoare de clasa a noua şi o profesoară de desen a cărei unică pretenție era să, ei bine, desenăm. Ca să explic starea mea de atunci, gândiți-vă că talentul este Marte şi eu sunt marginea universului, pe scurt, s-au inventat axiome în matematică despre cât de paralelă sunt eu cu desenul.

În acea oră s-a nimerit să mă mut din bancă şi să stau în fața a două fete cu care, recunosc nu prea vorbisem până atunci (nota bene: viața lor a fost plictisitoare înainte să mă întânlească) . Tema era să desenăm coperta unei cărți, deloc interesant, dar măcar nu era ceva complicat. Coloram eu pe-acolo o coală sperând să scap ieftin şi să îi zic că e din colecția Adevărul când aud din spate :

Pot să îi desenez o cruce şi să o numesc Biblie.

Pe moment gluma mi s-a părut foarte bună aşa că am dus mâna în spate şi am zis:

Cine a zis faza cu Biblia să bată aici! Foarte tare!

Aşa le-am cunoscut eu pe Pisi şi Oiță. Am mai vorbit în acea oră de desen şi am ajuns la concluzia că în timp ce Pisi putea să deseneze un om cu mâini adevărate în loc de bețe, Oiță era la fel ca mine şi considera desenul o limbă străină. Nu ştiu ce au crezut în acel moment despre mine, cert este că de îndată ce am aflat că Pisi desenează am tot rugat-o să îmi facă desene. Aveam şi eu piticii mei pe creier şi tot rugându-mă de ea şi stând în fața ei şi a Oiței am ajuns să vorbim mai mult.

Acum, eu nu ştiu cu ce le-am impresionat mai mult; cu personalitatea mea încântătoare sai atunci când m-am pus în genuchi fiindcă Pisi nu mai voia să facă desene pentru mine.

În orice caz, contează că acum suntem prietene, asta înseamnă că ele nu mai pot da înapoi, a expirat timpul.

Nu pot să nu vorbesc şi de Miau, minunata mea colegă de bancă. Atunci când ne-am pus amândouă în bancă am realizat că avem lucruri în comun. Două mai exact. În rest…suntem total opuse. Dar asta e bine într-o prietenie. De ce să stai cu cineva care e identic cu tine, asta îmi aminteşte de o melodie de la Phineas şi Ferb “Mi-am găsit cel mai bun amic şi sunt eu…”

Eu şi Maiu suntem foarte diferite în sensul că eu şi sunt aia nebună, cu gura mare, sarcastică şi amuzantă, iar ea e…ei bine…convențională. Dar pentru asta o iubesc.

Ca să fac un fel de concluzie, Pisi, Miau şi Oiță sunt cele mai bune prietene ale mele şi nu ştiu cum aş fi supraviețuit liceului fără ele. Dar nu aş fi eu dacă nu aş spune că viețilele lor ar fi fost anoste, posace şi foarte plictisitoare fără mine, desigur, nu ar fi avut un dosar plin cu momente jenante, dar cui îi trebuie o viață anostă în care nu te faci (pe tine sau pe alții) de râs?